Constanţa arată tare ciudat acum! E furtună , tună şi stă să plouă. Sper să se oprească toate fenomenele astea în maxim juma’ de oră pentru că am o grămadă de treabă şi ar trebui să ies din casă pentru asta!
Da, şi cum e normal, mie mi-e frică de fenomene d-astea!
Archive for » June, 2008 «
Furtună la Constanţa
Gărgăriţa mea
Am o buburuză pe blog al naibii de faină ! E un emoticon fain şi merge cu tine acolo unde vrei. Faci doar un click şi ea e prezentă lângă tine.
Eh, se vede că lucrez cu copiii, nu ?
Îmi place! 
Iar în mijlocul săptămânii
Cald! Foarte cald, dom’le!
Până la prânz totul a fost ok cu excepţia faptului că a trebuit să mă trezesc la 6.45. Dar, de pe la ora 11 când a început nebunia a fost groaznic. Agitaţie multă.
- aflu că bilete la Metallica s-au epuizat şi că ultima şansă de a merge la concert a picat

- stat aiurea la CCD pentru a depune un amărât de dosar.
- un suc la City Mall (am uitat cum se numeşte terasa unde dai comanda, spui numele şi apoi te strigă ăia să-ţi iei comanda) binevenit pe căldura aia. Ne întrebam cu Iris dacă ne lăsăm numerele de telefon, mail-urile pe acolo, ni-l strigă şi p-ăla?

- întors la CCD şi stat muuult acolo. De la 2 la 5!
Mă calcă pe draci proasta organizare şi dezinformarea! Cât de tâmpit să fii să programezi aproximativ 400 de oameni într-o singură zi având experienţa anilor trecuţi? - tu, candidat, cum se face că nu ştii ce-ţi trebuie în dosarul ăla pentru concurs?
Chiar nu ştii să citeşti informaţiile puse pe dispoziţia ta? Măcar ca material de informare poţi să le foloseşti… - plecat de acolo la 5 după-amiază după ce am stat de mi s-a acrit. Şi suferind cumplit de un rinichi! Deja mă simţeam ca o babă ce oftează prea des.
- acum am ajuns să zac în pat pentru că durerea s-a acutizat şi calmantele pe care le-am luat până acum nu şi-au făcut efectul. Deja mi-e groază de ideea de medic, cu toate că vineri ghici unde am programare? Nu, nu la coafor ci la medic!
Până dimineaţă sper să mă simt mai bine ca să ma pot ridica din pat, din nou, la 6.45.
Mulţumesc!
Gândesc de mult să scriu postul ăsta şi nu ştiu de ce tocmai acum m-am apucat de el.
E vorba despre el! Cel care a fost alături de noi de departe, în ultimii ani, cel care ne-a ajutat aşa cum a crezut el că trebuie să o facă, cel care întotdeauna a avut de la noi pretenţia să nu-l dezamăgim!
Şi noi ne-am conformat! În fond sunt nişte chestii absolut normale pe care un părinte le cere de la copilul său. El este tata! De ce scriu acum despre el, chiar nu ştiu, dar pot doar să bănuiesc. Mi-e dor!
Acum ar trebui să-l descriu. Dar nu o voi face. Pot doar să spun ce mi se spune. Că eu semăn foarte bine cu el! Poate e absurd ce cred eu (toţi vrem ca perechea noastră să semene un pic cu unul dintre părinţi), dar din experienţa mea, asta puţină, pot să spun că cel ce-mi va fi alături caut să aibă ceva din personalitatea tatălui meu. Acum eu sunt ca bărbaţii ăia care vor ca soţiile lor să fie măcar pe jumătate ca şi mamele lor! 
Ziceam că a fost alături de noi de departe. Nu a fost alături de noi, fizic, nici când am dat eu BAC-ul, şi nici când sor-mea l-a dat. Dar zilnic vorbeam la telefon şi îi dădeam ultimele veşti. La fel s-a întâmplat şi când am dat examenul de licenţă. Tot prin telefon ne-a fost alături amândurora. Nu a fost cu noi la festivităţile de absolvire, dar a plâns când ne-am finalizat studiile. S-a simţit împlinit prin noi, chiar de a fost departe. Şi am încercat ca în tot timpul ăsta să-i fim alături aşa cum el se aştepta… Nu l-am dezamăgit! Şi cred că asta e cea mai mai satisfacţie pe care o simte de câte ori vorbeşte despre noi. E obligaţia noastră ca el să se simtă aşa.
Mă simt obligată să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut şi încă mai face pentru noi! Şi chiar dacă nu citeşte ce eu scriu aici, sunt convinsă că va afla despre postul ăsta!


