Întotdeauna copiii vor spune adevărul și sinceritatea lor ne uimește. Vor uimi prin spontaneitate și originalitate. Când un copil te întreabă ceva trebuie să-i răspunzi pentru că altfel va avea nelămuriri…
Uite aici un interviu pe care doi copii îl iau unui om mare. La Radio 21, două fetițe incredibil de dezinvolte pentru vârsta lor 2, respectiv 3 ani, spun un adevăr… Ascultă-le, cu siguranță și tu ai avut un sentiment de genul asta!
via Andra
Am încercat să văd azi Meet the Spartans. Și surprinzător, am reușit fără să adorm, cum mi se întâmplă de obicei și în ciuda criticilor aduse filmului. E adevărat, e un film cu o notă nu foarte mare, nici măcar acceptabilă nu aș zice.
E un film drăguț, am râs, un pic imbecil, cu replici răsuflate, dar merge pentru când te plictisești. Curiozitatea mea a fost mare pentru că am tot citit despre el, despre cât de prost poate fi și mi-am zis că nu trebuie să ratez așa ceva. Ei bine, l-am luat, l-am văzut, m-am amuzat și gata.
Aștept să văd care e următorul film pe care o să-l văd. Mă tot bate gândul să văd și I am Legend, dar mi-e cam frică să-l văd singură, așa că mai aștept să-mi fac curaj!
Vorbesc despre noaptea trecută. Mă apucă o durere de rinichi, cred, destul de convingătoare undeva pe la 8-9 seara. Nu i-am dat mare importanță pentru că mi se mai întâmplase și știam că o să-mi treacă. M-am întins în pat cu laptopul în brațe, am văzut Lost, btw, episodul 1 din sezonul 4 m-a băgat în ceață rău de tot, am văzut și The Apprentice episoadele 4 și 5 din sezonul 7, cel cu celebrități, mi-a plăcut tare, dar durerea tot era… Asta nu mai era bine, era deja miezul nopții și eu nu mă puteam ridica din pat… La un moment dat am zis că trebuie să fac un efort, cu tot cu durerea mea și să ajung la baie… Eh, acum începe distracția!
Încerc, nimic, iar încerc, iar nimic…Mă durea din ce în ce mai tare. Mi-am zis că așa nu se poate și trebuie să ajung la baie. Era scopul meu în momentul ăla. Dar de rău ce mă durea și de înțepenită în pat ce eram am renunțat, nu era chiar atât de urgentă treaba.
Singură în casă, deja începusem să disper, mă gândeam că mor și nu o să-mi țină nimeni lumânarea! 
Din plâns am dat-o în râs…asta chiar nu mai era bine….
Într-un final mă hotărăsc să-i spun lui Ionuț cum stă treaba. Era 1 noaptea. În fond cineva trebuia să știe ce-i cu mine dacă nu mai răspund pe mess sau la telefon. Și cum el era la ora aia available, i-am spus. În juma’ de oră era la mine și în alte 10 minute eram la spital, la Urgențe. Dar vaaaaiiii, ce a fost în capul meu de am ales să merg acolo?!? M-am speriat de ce am văzut acolo. Încă de la intrare ne-a întâmpinat un tip, care cică asigura paza acolo! Când l-am întrebat unde trebuie să mergem pentru ce mă durea pe mine, a răspuns plictisit…Probabil că l-am deranjat noi din sesiunea de manele pe care le avea în căști.
Pe lângă tipul de la pază ne-a mai întâmpinat de la intrare o mireasmă îmbătătoare de…. chiar așa, a ce mirosea acolo??? A șușu, a clor, a ….habar nu am, oricum știu că era grețos. Și culmea, asta se întâmpla chiar când doamnele de serviciu, măturau și spălau pe jos… Dar ce o fi acolo când nu se face curățenie???? Nu vreau să-mi imaginez… Oameni care stăteau întinși pe câteva paturi în holul spitalului, oameni amărâți, mai-mai să pice din scanune 
M-a palpat o tipă care avea chef de vorbă…Vorbea prea tare și prea mult! O tanti care cred că era medicul, nota tot ce-i spunea asta de țipa, încă una se uita sictirită că a mai venit cineva să le deranjeze de la bârfă. De acolo m-a trimis la injecție, mi-a făcut-o o domniță destul de drăguță și amabilă. Mi-au băgat ketonal și algocalmin, parcă, și apoi m-a trimis la analize. Un pic de sânge și niște șușu forțat într-o baie mizerabilă. Eram prea varză ca să fac o poză, dar cred că știe toată lumea cum arată o baie într-un spital. Grețos! Doamna de la laborator era și ea un pic sictirită, dar am trecut cu vederea. M-am întors cu rezultatul analizelor la primele tanti care m-au văzut și mi-au pus disgnosticul. Colică renală… Mi-a prescris o serie de medicamente și acum mă îndop cu ele că și așa nu mai luasem de mult niște pastiluțe.
Ideea e că atmosfera din Spitalul Județean Constanța m-a deprimat, nu mai vreau să ajung acolo. Mi-e că plec mai bolnavă decât am ajuns. Sper să fie prima și ultima vizită acolo.
