It’s my world

Acum vreo doi ani la un examen de tiutlarizare…

Eram după sau înaintea examenului de licenţă (nu-mi mai amintesc exact), eram într-o perioadă tare stresantă, na, cum ştii că e în astfel de perioade ale vieţii. Eu şi Carmen, că na, noi nu ne putem despărţi. O mare parte din cei patru ani de facultate i-am petrecut în aceeaşi bancă, la examene nu ne-am putut despărţi, la licenţă am stat una lângă alta din cauza numelor noastre, eu nu N, ea cu O… La examenul ăsta s-a nimerit ca noi două să fim în aceeaşi sală. Fecirire pe capul nostru…Ştii cum e, când cunoşti pe cineva într-o încăpere parcă totul se desfăşoară altfel, eşti mai relaxat.

Ne aşezăm noi la locurile noastre, pe noi două ne despărţea un rând… Vin supraveghetorii, ne împart foile de examen şi aşteptam acum să vină subiectele. Noi ne mai zâmbeam, na, eram sigure de ce ştiam, relax total. Apare o doamnă supraveghetor care începe să urle din toţi plămânii (nu am spus că toată treaba asta se defăşura după un scandal la bac, cum că nu-ştiu-câţi copii au încercat să copieze şi unii chiar au fost prinşi iar supraveghetorii pedepsiţi).

Eh, cum ziceam de doamna asta, şi ea cadru didactic, şi noi cadre didactice, dar nu atât de zeloase ca ea. Deci eram toţi în aceeaşi oală… Începe tanti asta să dea (a se citi “să ţipe” ) indicaţiile aferente unui aşa examen…că trebuie să evităm prescurtările pentru că se consideră “semne”, că trebuie să scriem numai cu pix sau cerneală albastră, că nu trebuie să facem “purceluşi” pe foi, să nu încercăm să copiem, să nu încercăm să mituim supraveghetorii etc., chestii pe care de altfel le ştiam, având în vedere prin câte examene trecusem până la momentul respectiv, examene ce nu fuseseră tocmai puţine.

Vin subiectele şi ni se dictează…Limba şi literatura română şi metodica predării activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii. Ăsta era examenul pe care noi în dădeam, asta era ce noi trebuia să scriem într-un spaţiu relativ mic, în concluzie nu încăpea decât prescurtat sau dacă aveai un scris destul de mic încât să foloseşti lupa pentru a putea citi. Cum Carmen nu are nici scris foarte-foarte mic a folosit din grabă o mică prescurtare. La ea cuvântul GRĂDINIŢA a devenit GRĂD. Eh, atât i-a trebuit…. Apare doamna supraveghetor, se uită, se mai uită o dată şi începe să urle, din nou, din toţi plămânii… “Ce fel de cadre didactice sunteţi voi dacă nu respectaţi ce vă spun? Nu sunteţi capabile să scrieţi aşa cum vă spun…” And so on…

Pe mine mă luase un râs de nu mă mai puteam stăpâni. Vedem ura prietenei mele în ochi…Îmi dorea şi mie răul! Vedeam asta…

În fine, a primit Carmen a mea altă foaie, a scris cât de chircit a putut ea şi a reuşit să pună toată treaba aia de mai sus. În acest timp ajunge doamna supraveghetor la mine. Eu foarte mândră că am scris cu stiloul meu norocos, totul ca la carte, sau cel puţin aşa credeam eu la momentul respectiv. Carmen era cu ochii pe mine, doamna se holba la mine şi eu la ea şi îi vedeam ochii cum îi sar din orbite pe foaia mea! În momentul ăla începe să răcnească…

ea: “Eu am spus să scrieţi cu pix sau cerneală albastră! Ce e aici? De ce ai scris cu negru-verde, ce-o fi asta…?”

eu: “Dar e albastru!”

ea: “Cum să fie albastru? Nu se vede albastru!”

eu: “E stilou, e proastăt umplut, e normal să scrie un pic mai închis, e stiloul cu care scriu eu de ani de zile. La toate examenele am scris cu el şi nimeni nu mi-a zis nimic!

ea: “Mda, e dubios cum aţi trecut aceste examene fără să spună cineva ceva….”

Aaaaa, la faza asta mi s-a pus pata şi am luat-o şi eu la mişto, chiar dacă era o babă pe care trebuia să o respect. Aveam draci şi o vedeam pe Carmen cum râde aproape în hohote de mine… Era mulţumită că nu numai ea a fost pusă la zid!

Dar na, cum nu voiam să ies din examen, m-am conformat şi am schimbat stiloul meu norocos cu un pix de 1 leu…

Azi am avut un pic de treabă la Biroul de Eliberare a Permiselor de Conducere. Lume aşezată la coadă, că doar românul e artist în aşa ceva, fiecare cu problema lui, căldură mare, funcţionari care se cred buricul pământului şi ţipă la oameni, funcţionari ce nu ştiu să folosească pronumele personal de politeţe (da, am o problemă cu asta!).

Mă uit eu pe acolo, na, plictiseală, mai citesc anunţuri, mai arunc un ochi în biroul cu pricina şi ce văd?!?! Un anunţ maaaaare, alb pe roşu.

Da dom’le! Oamenii ăştia cică nu primesc atenţii! Şi după anunţul şoc de pe perete am stat eu un pic şi m-am gândit… Dacă m-aş duce cu o “atenţie” oare chiar o să mă refuze? Oare o să-mi dea cu atenţia în cap? Oare o să mă zboare din birou în şuturi? Nu ştiu… dar la felul în care se purtau doamnele de acolo, mi-e greu să cred că ar refuza o “atenţie”.

Nu faceţi prostia să vă urcaţi într-un taxi fără să cunoaşteţi firma şi tariful /km. Aşa am făcut noi ieri ( eu şi Carmen). Căldură, grabă, oboseală şi zicem noi să luăm un taxi. Nu ne uităm unde ne urcăm, nu vedem nimic şi spunem destinaţia. O cursă de maxim 12 RON ne-a costat dublu. 25 RON! Eh, cum de ce? Păi dacă tariful pe km era 3.49 RON!

Bonus, împreună cu firma ROMADRIS (firmă de care eu una nu am auzit până acum) am avut şi un şofer cocălar, nesimţit, porc şi idiot! Să mă ierţi domn’ şofer dar ai fost porc! Ţi-ai aprins o ţigară fără măcar să ai bunul simţ să ceri permisiunea clientului! Tu nu ai auzit vorba aia… “Clientul nostru, stăpânul nostru” ? Aaaa, scuze, eşti venit acum din pădure, scuze! Nu ai de unde să o ştii.

Aşa… Şi a doua chestie ce m-a deranjat a fost faptul că nu ştii să foloseşti pronumele personal de politeţe şi că te uiţi, ca un porc ce eşti, în decolteul clientelor ! Da’ cum mama dracu îţi permiţi mă ? PORCULE! Nu am mâncat din aceeaşi farfurie să-mi vorbeşti cu “TU”. Noi am folosit pronumele personal de politeţe când ţi-am vorbit.

Sfat

Uitaţi-vă în maşina cărei firme de taxi vă urcaţi şi fiţi atenţi la tariful pe care îl practică! Asta aşa… ca să nu păţiţi ce am păţit noi!

Cheeky girls în altă variantă… Fetele de la Indiggo au fost penibile la America’s Got Talent, sezonul 3! Comentariile sunt de prisos….