Acum vreo doi ani la un examen de tiutlarizare…
Eram după sau înaintea examenului de licenţă (nu-mi mai amintesc exact), eram într-o perioadă tare stresantă, na, cum ştii că e în astfel de perioade ale vieţii. Eu şi Carmen, că na, noi nu ne putem despărţi. O mare parte din cei patru ani de facultate i-am petrecut în aceeaşi bancă, la examene nu ne-am putut despărţi, la licenţă am stat una lângă alta din cauza numelor noastre, eu nu N, ea cu O… La examenul ăsta s-a nimerit ca noi două să fim în aceeaşi sală. Fecirire pe capul nostru…Ştii cum e, când cunoşti pe cineva într-o încăpere parcă totul se desfăşoară altfel, eşti mai relaxat.
Ne aşezăm noi la locurile noastre, pe noi două ne despărţea un rând… Vin supraveghetorii, ne împart foile de examen şi aşteptam acum să vină subiectele. Noi ne mai zâmbeam, na, eram sigure de ce ştiam, relax total. Apare o doamnă supraveghetor care începe să urle din toţi plămânii (nu am spus că toată treaba asta se defăşura după un scandal la bac, cum că nu-ştiu-câţi copii au încercat să copieze şi unii chiar au fost prinşi iar supraveghetorii pedepsiţi).
Eh, cum ziceam de doamna asta, şi ea cadru didactic, şi noi cadre didactice, dar nu atât de zeloase ca ea. Deci eram toţi în aceeaşi oală… Începe tanti asta să dea (a se citi “să ţipe” ) indicaţiile aferente unui aşa examen…că trebuie să evităm prescurtările pentru că se consideră “semne”, că trebuie să scriem numai cu pix sau cerneală albastră, că nu trebuie să facem “purceluşi” pe foi, să nu încercăm să copiem, să nu încercăm să mituim supraveghetorii etc., chestii pe care de altfel le ştiam, având în vedere prin câte examene trecusem până la momentul respectiv, examene ce nu fuseseră tocmai puţine.
Vin subiectele şi ni se dictează…Limba şi literatura română şi metodica predării activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii. Ăsta era examenul pe care noi în dădeam, asta era ce noi trebuia să scriem într-un spaţiu relativ mic, în concluzie nu încăpea decât prescurtat sau dacă aveai un scris destul de mic încât să foloseşti lupa pentru a putea citi. Cum Carmen nu are nici scris foarte-foarte mic a folosit din grabă o mică prescurtare. La ea cuvântul GRĂDINIŢA a devenit GRĂD. Eh, atât i-a trebuit…. Apare doamna supraveghetor, se uită, se mai uită o dată şi începe să urle, din nou, din toţi plămânii… “Ce fel de cadre didactice sunteţi voi dacă nu respectaţi ce vă spun? Nu sunteţi capabile să scrieţi aşa cum vă spun…” And so on…
Pe mine mă luase un râs de nu mă mai puteam stăpâni. Vedem ura prietenei mele în ochi…Îmi dorea şi mie răul! Vedeam asta…
În fine, a primit Carmen a mea altă foaie, a scris cât de chircit a putut ea şi a reuşit să pună toată treaba aia de mai sus. În acest timp ajunge doamna supraveghetor la mine. Eu foarte mândră că am scris cu stiloul meu norocos, totul ca la carte, sau cel puţin aşa credeam eu la momentul respectiv. Carmen era cu ochii pe mine, doamna se holba la mine şi eu la ea şi îi vedeam ochii cum îi sar din orbite pe foaia mea! În momentul ăla începe să răcnească…
ea: “Eu am spus să scrieţi cu pix sau cerneală albastră! Ce e aici? De ce ai scris cu negru-verde, ce-o fi asta…?”
eu: “Dar e albastru!”
ea: “Cum să fie albastru? Nu se vede albastru!”
eu: “E stilou, e proastăt umplut, e normal să scrie un pic mai închis, e stiloul cu care scriu eu de ani de zile. La toate examenele am scris cu el şi nimeni nu mi-a zis nimic!
ea: “Mda, e dubios cum aţi trecut aceste examene fără să spună cineva ceva….”
Aaaaa, la faza asta mi s-a pus pata şi am luat-o şi eu la mişto, chiar dacă era o babă pe care trebuia să o respect. Aveam draci şi o vedeam pe Carmen cum râde aproape în hohote de mine… Era mulţumită că nu numai ea a fost pusă la zid!
Dar na, cum nu voiam să ies din examen, m-am conformat şi am schimbat stiloul meu norocos cu un pix de 1 leu…
Pâna una-alta îi mai ascult pe băieţii ăştia că-mi plac! 
