Gândesc de mult să scriu postul ăsta şi nu ştiu de ce tocmai acum m-am apucat de el.
E vorba despre el! Cel care a fost alături de noi de departe, în ultimii ani, cel care ne-a ajutat aşa cum a crezut el că trebuie să o facă, cel care întotdeauna a avut de la noi pretenţia să nu-l dezamăgim!
Şi noi ne-am conformat! În fond sunt nişte chestii absolut normale pe care un părinte le cere de la copilul său. El este tata! De ce scriu acum despre el, chiar nu ştiu, dar pot doar să bănuiesc. Mi-e dor!
Acum ar trebui să-l descriu. Dar nu o voi face. Pot doar să spun ce mi se spune. Că eu semăn foarte bine cu el! Poate e absurd ce cred eu (toţi vrem ca perechea noastră să semene un pic cu unul dintre părinţi), dar din experienţa mea, asta puţină, pot să spun că cel ce-mi va fi alături caut să aibă ceva din personalitatea tatălui meu. Acum eu sunt ca bărbaţii ăia care vor ca soţiile lor să fie măcar pe jumătate ca şi mamele lor! 
Ziceam că a fost alături de noi de departe. Nu a fost alături de noi, fizic, nici când am dat eu BAC-ul, şi nici când sor-mea l-a dat. Dar zilnic vorbeam la telefon şi îi dădeam ultimele veşti. La fel s-a întâmplat şi când am dat examenul de licenţă. Tot prin telefon ne-a fost alături amândurora. Nu a fost cu noi la festivităţile de absolvire, dar a plâns când ne-am finalizat studiile. S-a simţit împlinit prin noi, chiar de a fost departe. Şi am încercat ca în tot timpul ăsta să-i fim alături aşa cum el se aştepta… Nu l-am dezamăgit! Şi cred că asta e cea mai mai satisfacţie pe care o simte de câte ori vorbeşte despre noi. E obligaţia noastră ca el să se simtă aşa.
Mă simt obligată să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut şi încă mai face pentru noi! Şi chiar dacă nu citeşte ce eu scriu aici, sunt convinsă că va afla despre postul ăsta!
