Mă întreb uneori cât de ghinionist trebuie să fii ca să duci o viaţă îngrozitor de grea. De ce îmi tot pun întrebări d-astea existenţiale? Păi… mă uit în jur şi văd ce li le întâmplă unor oameni.
Cât de ghinionistă să fii ca să ajungi să te căsătoreşti cu un om pe care tu îl crezi/vezi normal şi după 20 de ani de căsnicie să afli că de fapt el este schizofrenic. Asta nu ar fi nici o problemă dacă până în acel moment totul ar fi fost roz. Dar nu, din ziua în care te-ai căsătorit ai fost bătută, arsă cu ţigara sau înşelată. Şi, vă rog, nu-mi spuneţi că a fost proasta pentru că a stat, mulţi ştim sau măcar bănuim din spusele celor mai mari ca noi cam cum stăteau vremurile. Trebuia să ai mult curaj ca să divorţez şi să-ţi creşti singură copiii.
În fine, alegi să mergi mai departe în speranţa că totul va fi ok, ştii cum e, speranţa moare ultima….După 20 de ani de chinuri şi scene de gelozie ( btw, cum ar fi să fii acuzată că ţi-ai înşelat soţul cu propriul fiu?), omul ajunge la un psihiatru şi i se pune diagnosticul de SCHIZOFRENIE. Acum începe spectacolul fără bani. Ameninţări de genul “te omor”, “îţi iau copiii” ( cu toate că ei au peste 20 de ani), “rămâi fără casă”, “plecaţi toţi din casă şi rămân singur în ea”.
Inevitabil, se ajunge la divorţ. Ameninţările nu încetează nici acum. Oricum, el are interdicţia de a se apropia de casă şi pe pare că o respectă în mare parte.
Când într-un final crezi că vei avea nişte sărbatori liniştite, în ziua de Paşti îţi ia foc casa. Cauza: o lumânare aprinsă lăsată nesupravegheată. Ce trebuie să fi făcut într-o altă viaţă pentru că să fii tratat aşa în viaţa asta? De ce să fie aşa rău în viaţa asta? Cât de ghinionist trebuie să fii că să păţeşti toate lucrurile astea?
