It’s my world

Mă gândesc uneori cât de sincer trebuie să fii într-o relație. De fiecare dată am mers pe premisa că adevărul e cel ce te scapă din orice încurcătură. Expui de la început problema și apoi știi că nu mai trebuie să te ascunzi de celălalt, știi că orice ar fi tu ești împăcat cu tine că ai spus totul. Nu ai conștiința încărcată. Așa am gândit până acum. Însă ceva m-a făcut să-mi schimb părerea asta.  Încep să cred că uneori e bine să omiți niște chestii, să eviți să dai detalii.

Tocmai pentru că ești sincer, uneori riști să pierzi, riști să nu fie așa cum ai vrut, riști multe. De ce, doar pentru că ai vrut tu să demonstrezi cât de deschis/transparent ești????  Dar ce te faci atunci când așa ești educat? Ce te faci atunci când ești convins că sinceritatea este calea cea mai bună? Ce te faci atunci când nu știi să minți? Răspunsul e cât se poate de simplu. PIERZI!!!! Și te gândești că dacă omiteai niște chestii era mult mai ușor.

Nu știu să mint și nu eu zic asta, o spun alții, oameni care mă cunosc destul de bine și se prind de fiecare dată când încerc să omit lucruri, uneori voit, alteori involuntar. Educația de care s-au ocupat ai mei s-a bazat pe asta…”întotdeauna trebuie să spui adevărul și să te porți așa cum trebuie!” Bunul simț și modestia se văd de la o poștă și iarăși, nu eu zic asta… Ce-mi rămâne??? Să pierd?? Nu, nu vreau asta. Și totuși… încep să cred că nu e chiar așa bine să te expui întru totul. Întotdeauna ți se vor reproșa chestii din trecutul tău, întotdeauna se va găsi cineva să-ți amintească diverse treburi sau să încerce să te schimbe. Urăsc dorința asta absurdă a unora să încerce să modeleze pe cineva așa cum își doresc ei!

Ce e mai bine să faci? Adopți atitudinea sinceră sau încerci să ocolești elegant problema?