Adică mare. Atât de mare că m-am speriat când l-am văzut. Mi-am zis că nimeni nu poate mânca o asemenea nebunie de şniţel. Dar cineva, lihnit de foame, reuşeşte. 
Când am plecat spre Viena, mi-am propus să vizitez cam tot ce se poate vizita, dar ploaia şi frigul ne-au dat planurile peste cap şi am reuşit să vedem cam jumătate din ce era pe listă. Printre vizite, îmi propusesem să degust cam ce ştiam eu că e de acolo, de la mama lui: ştrudelul şi şniţelul. Ştrudelul era frumos de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti, dar trebuia mâncat. După ce a trecut prin şedinţe foto din toate unghiurile, am purces la halirea lui. Bă frate, o bunătate de ştrudel. Acum trec pe lângă patiserii şi când văd câte o coptură românească îi plâng de milă că nu a apucat să-şi vadă surata originală.
Şniţelul…. Oh da, el şnitelul vienez… Numai când îmi aduc aminte cum stătea el aşa frumos pe farfurie cu un sfert de lămâie pe mijloc şi cu o salată de cartofi alături îmi curge o băluţă în colţul gurii. Acum ajunsă acasă, am zis să văd şi eu cum naiba ajug austriecii să facă un ditamai şniţeloiul dintr-o bucăţică de carne, după ce am făcut noi diverse presupuneri până să-l vedem. Ba că bat ăia un pui întreg până îl frăgezesc şi îl aplatizează, ba că e juma de purcel bătut şi bine prăjit. Aşa că m-am pus pe căutat şi printre o mulţime de articole şi filmuleţe despre celebra prăjeală, am găsit şi un filmuleţ un engleză iar reacţia pe care o au cei doi din film am avut-o noi la venirea comenzii la Figlmuller. 
Şi aici pentru cei care pricep germana, care pentru mine e o limbă imposibilă.
Poate voi. Că eu nu!